Interesul filosofic pentru limbaj

Filosofii au discutat încă din antichitate despre relaţia dintre limbaj şi realitate. Putem presupune că ei se gândeau în felul următor. Dacă între ceea ce spunem şi realitate nu ar exista nici o legătură, atunci comunicarea dintre oameni nu ar fi cu adevărat posibilă. Ea s-ar reduce la un soi de dialog al surzilor, în cadrul căruia fiecare interlocutor crede că l-a înţeles pe celălalt, dar în realitate îl înţelege greşit. În lipsa unui reper exterior limbajului, nu am putea avea nici o garanţie că reuşim vreodată să comunicăm cu adevărat. Iar realitatea constituie un astfel de reper.

Pentru Aristotel, de pildă, legătura dintre limbaj şi realitate se vădeşte în fapul că atât limbajul, cât şi realitatea par să aibă o structură asemănătoare. Realitatea e compusă din obiecte care au diferite proprietăţi. De cealaltă parte, fiecare propoziţie pe care o rostim are un subiect şi un predicat. Cu ajutorul expresiei ce formează subiectul propoziţiei ne referim la un obiect, despre care putem afirma sau nega că ar avea o anumită proprietate, specificată cu ajutorul expresiei ce formează predicatul propoziţiei.

Această structură comună a limbajului şi a lumii este captată, pentru Aristotel, cu ajutorul logicii. Să ne uităm, de pildă, la o propoziţie simplă, precum:

 

(1) Turnul din Pisa este înclinat.

 

Subiectul propoziţiei este expresia “Turnul din Pisa”. Acestei expresii îi corespunde un anumit obiect din realitate, o anumită clădire construită în oraşul italian Pisa. Despre acest obiect predicăm proprietatea că este înclinat. Întrucât obiectul respectiv chiar este înclinat, propoziţia (1) se dovedeşte a fi adevărată.

Lucrurile sunt însă ceva mai complicate decât atât. Corespondenţa dintre propoziţia (1) şi faptul că turnul din Pisa e înclinat nu pare să meargă prea departe. Turnul din Pisa, de pildă, are foarte multe părţi componente – fundaţia, zidurile, armătura etc. Toate acestea au legătură, într-un sens, cu faptul că turnul e înclinat. Expresia “turnul din Pisa”, pe de altă parte, nu are tot atâtea părţi componente care să poată fi puse în corespondenţă cu cele ale clădirii respective. În plus, turnul din Pisa are proprietatea de a fi înclinat, dar expresia “turnul din Pisa” nu are proprietatea “înclinat”. Vorbind altfel, s-ar părea, dacă vorbim despre obiecte şi proprietăţi, că proprietăţile se aplică obiectelor. Dar avem aceeaşi relaţie şi între subiectul şi predicatul unei propoziţii? Am putea spune, desigur, că predicatul se aplică subiectului, dar ce înseamnă acest lucru? În fond, în cadrul propoziţiei (1) nu e vorba nici un moment despre expresia “turnul din Pisa”, ci chiar despre construcţia reală din Pisa. Dar dacă am spune că expresia “înclinat” se aplică turnului din Pisa? Un astfel de răspuns ridică probleme noi. Ce relaţie poate fi între un predicat şi un obiect? Primul face parte din limbaj, al doilea din realitate. Cum pot să le asociez? Probleme de acest fel au ridicat dificultăţi gânditorilor care au încercat să înţeleagă, pe urmele lui Aristotel, relaţia dintre limbaj şi realitate, pornind de la asemănarea dintre o propoziţie şi ceea ce îi corespunde în realitate, în cazul în care este adevărată.

Să mai rămânem un pic în zona acestor dificultăţi. Iată o altă propoziţie:

 

(2) Balenele sunt mamifere.

 

Subiectul propoziţiei nu ne trimite de această dată la un obiect individual, bine determinat. S-ar părea că se vorbeşte, în propoziţia (2), despre toate balenele. Toate cele care au existat şi vor exista vreodată? Dar s-ar putea preciza când au apărut balenele în procesul evoluţiei? Am putea, în principiu, să vorbim despre “prima balenă de pe lume”? Iar dacă balenele vor suferi transformări în viitor, când vor înceta să mai fie balene? Se va întâmpla acest lucru brusc? Am putea spune, la un moment dat, “Părinţii biologici ai acestui animal sunt balene, dar el nu mai este balenă”? E dificil să ne închipuim că mulţimea tuturor balenelor care au existat şi vor exista vreodată pe lume ar fi un soi de obiect, mai ales că graniţele acestei mulţimi nu sunt bine determinate, ci vagi.

Să ne închipuim totuşi acest lucru. O analogie ar putea fi utilă, în acest sens. Putem să vorbim despre o galaxie ca despre un obiect astronomic, chiar dacă ea e compusă din foarte multe stele, sisteme solare, planete şi alte corpuri cereşti. Mai mult decât atât, date fiind distanţele diferite la care se află diferitele stele dintr-o galaxie faţă de noi, atunci când le observăm, noi le vedem la diferite momente din trecut. Deşi corpurile cereşti vizibile care compun o galaxie nu sunt, văzute din punctul nostru de vedere, contemporane, deşi se află la distanţe mari unele de altele şi deşi nu le cunoaştem pe toate, noi le putem considera, luate împreună, părţi ale unui singur obiect astronomic – o galaxie. Graniţele acestui obiect pot fi vagi, dar acest lucru nu ne împiedică să considerăm că e vorba despre un obiect. Să considerăm că atunci când vorbim, în genere, despre balene, vorbim despre un obiect asemănător.

Problemele nu se opresc însă aici. Dacă am considera, de pildă, că propoziţia (2) funcţionează exact ca şi propoziţia (1), ar reieşi că prin intermediul ei noi predicăm despre un obiect, care are ca părţi componente toate balenele care au existat şi vor exista vreodată pe lume, că este mamifer. Or, noi nu vrem să spunem că mulţimea tuturor balenelor e un mamifer, ci că fiecare balenă în parte e un mamifer. S-ar părea că legătura dintre subiect şi predicat, în (2), e diferită faţă de legătura dintre subiect şi predicat din propoziţia (1). Dar între faptul că o balenă e mamifer şi cel că mai multe balene sunt, toate, mamifere, nu pare să fie o diferenţă prea mare. Nu pare să fie vorba despre tipuri diferite de realităţi, ci despre aceeaşi realitate, într-un singur caz şi în mai multe.

Să continuăm cu un alt exemplu. Să presupunem că întâlnim la un moment dat propoziţia următoare:

 

(3) Marţienii sunt inteligenţi.

 

Dacă marţieni înseamnă “locuitori ai planetei Marte”, atunci e limpede că nu există aşa ceva. Nu există nici un obiect în realitate care să corespundă subiectului gramatical al propoziţiei (3). Cu toate acestea, noi înţelegem foarte bine propoziţia respectivă. Sigur, nu putem spune, pur şi simplu, că e fals că marţienii sunt inteligenţi. Dar nici că este adevărat. Cum se face, totuşi, că reuşim să comunicăm, în acest caz?

Înainte de a încheia seria dificultăţilor, să mai luăm în considerare câteva probleme. Nu toate propoziţiile par să aibă aceeaşi formă. Dacă spun despre doi oameni că sunt rude, de pildă, eu nu predic neapărat despre unul dintre ei, în mod special, că este rudă cu celălalt. Şi nici despre fiecare dintre cei doi nu spun că ar avea “proprietatea de a fi rudă”. Vorbesc despre o relaţie între cei doi. La fel, când spun că farfuria e între cuţit şi furculiţă, nu e vorba de vreo proprietate pe care ar avea-o farfuria, pur si simplu, sau cuţitul sau furculiţa, ci despre o relaţie spaţială în care se află toate trei. Un alt caz. Ştiu bine ce îi corespunde de obicei în realitate afirmaţiei “Plouă”, dar nu e deloc limpede că ar fi vorba de un obiect care are o proprietate. Şi nici propoziţia mea nu pare să aibă un subiect şi un predicat. Apoi, nu toate propoziţiile pe care le spun pot fi adevărate sau false. Aşa stau lucrurile cu afirmaţiile, dar nu şi cu întrebările, exclamaţiile, comenzile şi altele. Cum le poate corespunde acestora ceva în realitate?

Cineva ar putea fi tentat să capituleze în faţa tuturor acestor întrebări. Să ne amintim însă că o capitulare, în acest caz, ar face loc scepticismului cu privire la posibilitatea comunicării. Dacă nu putem spune în ce constă relaţia dintre limbaj şi realitate, cum putem fi siguri că atunci când vorbim, vorbim cu adevărat despre ceva? E posibil ca vorbirea să fie un joc gratuit, să ne amăgim cu toţii că ne înţelegem prin cuvinte şi totuşi să nu fie aşa?

La începutul epocii moderne filosofii au început să fie preocupaţi mai degrabă de mintea omenească, în calitate de oglindă a realităţii, decât de limbaj, încercând să se confrunte cu o provocare sceptică similară ce privea, la vremea respectivă, posibilitatea cunoaşterii. Interesul lor pentru limbaj nu a dispărut complet. Într-un fel, mintea noastră, cu conceptele ei, părea să fie tocmai intermediarul care să poată face legătura dintre limbaj şi realitate. Dacă cuvintele sunt o expresie a gândurilor şi reprezentărilor noastre, iar acestea din urmă oglindesc realitatea, atunci legătura este asigurată. Dar – se intrebau modernii – cum poate mintea noastră să fie o oglindă a realităţii? Cum putem fi siguri că ştim ceva cu adevărat? În fond, pentru a şti ceva avem nevoie de temeiuri, iar întemeierea nu se poate opri undeva, în mod arbitrar, şi nici nu poate fi circulară. Aceasta era vechea provocare a scepticilor antici.

Filosofii moderni au încercat să găsească un temei pentru întreaga noastră cunoaştere – unul care să nu mai aibă nevoie de o altă întemeiere. Fie că au vorbit despre concepte şi judecăţi care se formează în mintea noastră pe baza experienţei, fie că au vorbit despre idei ale raţiunii, clare şi distincte, care sunt sădite în mintea noastră de către Dumnezeu, ei nu au reuşit să răspundă provocării sceptice. În paralel, mulţi dintre ei erau interesaţi şi de subiecte metafizice: structura realităţii, existenţa sufletului şi a vieţii de după moarte, existenţa lui Dumnezeu şi altele.

În acest context, Kant a realizat o importantă schimbare de perspectivă. În loc să încerce să arate cum este posibilă cunoaşterea omenească, cum este posibil ca mintea noastră să fie o oglindă a realităţii, a pornit de la presupunerea că o astfel de cunoaştere pe deplin asigurată există – e vorba de cunoaşterea fizică şi matematică. Problema lui nu mai era să dea un răspuns provocării sceptice, ci să studieze condiţiile de posibilitate ale cunoaşterii omeneşti.

Adesea, ocupându-se de felul în care funcţionează mintea şi de cum dobândim cunoştinţe, filosofii de dinaintea lui Kant amestecaseră chestiunile filosofice şi chestiunile psihologice. Cercetarea lui Kant se distinge, în sensul acesta, de orice cercetare ştiinţifică. Nu e vorba de a studia felul în care se formează cunoştinţele în mintea unui subiect psihologic. Rezultatele cercetării nu sunt adevăruri empirice care au necesitatea legilor naturii, ci adevăruri care au o necesitate logică. Pentru ca matematica şi fizica să fie cele pe care le ştim, e necesar ca senzaţiile noastre să aibă caracteristici spaţiale şi temporale, e necesar ca mintea noastră să aibă anumite concepte, cum ar fi cel de substanţă sau cel de cauză, şi aşa mai departe. Putem spune “senzaţiile noastre” şi “mintea noastră”, dar ar fi necesar ca o minte omenească să fie structurată astfel chiar dacă toţi oamenii ar dispărea de pe lume. “E necesar” are aici acelaşi rol ca şi “trebuie”, atunci când apare în formularea unor prescripţii sau interdicţii. Kant distinge, cu alte cuvinte, între o cercetare ştiinţifică, factuală, şi o cercetare filosofică. Aceasta din urmă, am spune astăzi, e o cercetare conceptuală. Ea urmăreşte să ne conducă la anumite enunţuri normative, nu la descrieri ale unor fapte din realitate.

Miza cercetării filosofice a lui Kant era următoarea. Odată stabilite condiţiile de posibilitate ale cunoaşterii omeneşti, am putea întrezări şi limitele acesteia. Am putea, cu alte cuvinte, să vedem dacă nu cumva unele dintre problemele pe care şi le pun filosofii, dorind să dobândească nişte adevăruri sigure cu privire la unele chestiuni metafizice precum cele menţionate mai înainte, nu pot primi, de fapt, răspuns. Kant încearcă, în acest fel, să arate că întrebările cu privire la Dumnezeu, existenţa sufletului, natura eului, a universului ca întreg şi aşa mai departe, nu pot primi nici un răspuns pe baza unei cercetări ştiinţifice. Acelaşi lucru este valabil pentru toate problemele privitoare la valori, fie că este vorba de valori morale, estetice, sau de alt fel. Toate aceste întrebări se situează dincolo de limitele cunoaşterii omeneşti.