Tractatus (4)

Să ne uităm în continuare la întrebarea “Ce este o propoziţie (Satz)?”¹. Acest lucru ne va fi de folos pentru a lămuri mai bine afirmaţiile (2a), (3), (4) şi (5) de mai sus.

O serie de interpreţi ai lui Wittgenstein au înclinat să afirme că propoziţia (Satz), în sensul Tractatus-ului, are natură dublă, fiind atât un obiect lingvistic, cât şi o judecată (conţinutul propoziţiei)². Acest lucru nu este însă de natură să ne lămurească prea mult. Poate ar fi mai bine, pentru început, să observăm ce anume nu este o propoziţie (Satz). O propoziţie nu este doar un semn propoziţional (Satzzeichen) (T 3.21, T 3.203c). Cu alte cuvinte, propoziţia nu este identificată cu o ocurenţă scrisă sau rostită a sa. Să scriem, de pildă:

(p) Aud un avion.

Dacă avem în vedere tocmai semnele care apar pe rândul de mai sus, vorbim despre semnul propoziţional, care diferă, de pildă, de “Aud un avion” – respectiv de semnele scrise aici (acestea apar pe foaia de hârtie într-un loc diferit).

Semnul propoziţional este, potrivit lui Wittgenstein, un fapt (T 3.14b, T 3.143a). Este destul de uşor să ne închipuim acest lucru dacă ne gândim la un limbaj în cadrul căruia folosim diferite cuburi desenate, altele de fiecare dată, aşezate în anumite poziţii unele faţă de altele, în locul cuvintelor scrise sau rostite (T 3.1431, T 4.011 şi T 4.016).

De asemenea, propoziţia (Satz) nu este un gând³, în sensul obişnuit al cuvântului. Să stabilim mai întâi că, după Wittgenstein, întrucât propoziţia exprimă un gând (T 3.2), ea nu este totuna cu gândul pe care îl exprimă. În plus, dacă prin gând înţelegem sensul propoziţiei rostite – ceea ce (p) de mai sus şi “I hear a plane” au în comun⁴, de pildă⁵ – să observăm că propoziţia nu se reduce la sensul ei, şi nu îşi conţine în mod automat sensul (T 3.13, T 4.2)⁶.

Sensul propoziţiei este dat de relaţia propoziţiei cu situaţia pe care o oglindeşte (abbilden). Putem spune că propoziţia este o imagine (Bild) (T 4.021(i)), respectiv un fapt (T 2.141), ca şi semnul propoziţional. Doar că în acest caz, analogia cu limbajul în care folosim cuburi se va schimba în felul următor: în loc de a folosi cuburi noi de fiecare dată când dorim să formulăm o propoziţie, vom folosi aceleaşi cuburi (cf. T 3.203c).

Analogia se opreşte, în cazul propoziţiei, în momentul în care vorbim despre cuburi care s-ar afla, după cum suntem înclinaţi să presupunem, în afara minţii noastre. Propoziţia (Satz) este, în sensul Tractatus-ului, o imagine în minte⁷.

Pentru a conchide, putem alege să numim propoziţie, în sensul Tractatus-ului, fie (1) propoziţia ca imagine în minte împreună cu relaţia sa de reprezentare (T 2.1513), respectiv sensul care o însoţeşte (şi să ne închipuim propoziţia ca pe un spărgător de nuci care are un căuş în care nu se poate potrivi decât o singură nucă, mulat, eventual, după formele de pe suprafaţa nucii⁸), fie (2) doar propoziţia ca imagine gândită, considerată izolat faţă de relaţia de reprezentare, respectiv sensul ei. Varianta (1) ne creează dificultăţi atunci când dorim să numim tot propoziţii şi tautologiile şi contradicţiile (T 4.461, T 6.11, T 6.121)⁹ sau propoziţiile cuprinse în Tractatus (T 6.54)¹⁰. În plus, varianta (2) s-ar putea dovedi profitabilă atunci când discutăm despre relaţia dintre propoziţie şi situaţia descrisă de aceasta, fiindcă nu ar trebui să ţinem mereu cont de faptul că această relaţie este, într-un fel, chiar inclusă în propoziţie.

Continuând să cercetăm ce anume nu este o propoziţie, trebuie să ne întrebăm prin ce anume se deosebeşte o propoziţie de un nume?¹¹ Ca şi în cazul obiectelor şi situaţiilor, vom putea spune mai întâi că propoziţia este complexă (T 3.21, T 3.251, cf. T 4.032, T 4.04), în timp ce numele este simplu (T 3.202, T 3.21, T 3.26 etc.).

Doar că acest lucru nu ne lămureşte prea mult. Dacă avem în vedere numele şi propoziţia ca semne, este greu de spus prin ce anume le putem deosebi în privinţa complexităţii. Revenind la limbajul cuburilor, aş putea foarte bine să am câte un singur cub pentru fiecare propoziţie pe care aş dori să o rostesc¹², dar şi cuburi pentru cuvintele pe care aş dori să le rostesc. Cum să ştiu dacă un cub corespunde unei propoziţii sau unui cuvânt? Propoziţia este complexă în sensul că are o anumită structură. Cum am putea vedea, însă, că un semn are o anumită structură, doar dacă ne este prezentat? Ar trebui, poate, să vedem ce îi corespunde semnului respectiv. Dacă semnul stă pentru un obiect, vom spune că este simplu. Dacă el oglindeşte un fapt, vom spune că este complex.

Iar acum să revenim la propoziţie ca imagine logică ce exprimă un gând, pentru a uşura lucrurile. Putem să observăm, din cercetarea unei imagini, că aceasta nu este o imagine a unui obiect?¹³. Dar ce ar deosebi imaginea unui obiect de imaginea unui fapt sau a unei stări de lucruri? Pentru a răspunde la aceasta întrebare trebuie să ne amintim că, deşi am admis să vorbim despre lucruri individuale obişnuite ca obiecte, potrivit Tractatus-ului, obiectul este simplu¹⁴. Imaginea ceasornicului de pe perete, în măsura în care nu o pot deosebi în privinţa complexităţii de imaginea mea stând la masă, nu este imaginea unui obiect, ci tot a unui fapt (acela că ceasul arată o anumită oră sau că ceasul este agăţat de perete, că cifrele au o culoare mai închisă decât cadranul ş.a.m.d.; am putea eventual să vorbim despre o situaţie complexă care le include pe toate acestea).

În plus, lăsând la o parte criteriul complexităţii, mai putem distinge între nume şi propoziţii şi datorită faptului că propoziţia ne comunică ceva, are un sens, în timp ce numele nu (T 3.142 în conjuncţie cu T 3.14b, T 3.3, T 4.026)¹⁵. Deosebirea este destul de intuitivă pentru a nu mai insista acum asupra acestor chestiuni.

 

 NOTE

1 Vezi Peter Winch, “The Unity of Wittgenstein’s Philosophy”, în Winch, Peter (ed.), Studies in the Philosophy of Wittgenstein, Routledge & Kegan Paul, Londra, 1969, p. 3, pentru afirmaţia că aceasta este întrebarea fundamentală a Tractatus-ului, argumentată prin trimiteri la NB. Discut în continuare doar cazul propoziţiei elementare.

 

2 Vezi, de pildă, Hans-Johan Glock, A Wittgenstein Dictionary, Blackwell, Oxford, 1996, pp. 315-319.

 

3 Acest lucru pare totuşi disputabil (T 4). Vezi însă următoarele afirmaţii din text.

 

4 Vezi însă şi pasajul despre traducere de la T 4.025, care ar putea fi interpretat în felul următor: dacă pentru a traduce o propoziţie dintr-un limbaj într-altul nu trebuie să traducem o propoziţie dintr-un limbaj printr-o propoziţie din celălalt limbaj, ci doar elementele componente, înseamnă că propoziţia este, de fapt, ceea ce, de pildă (p) şi “I hear a plane” au în comun, şi anume sensul ambelor formulări. Ceea ce au în comun ambele formulări este însă un prototip logic (Urbild) (T 3.315), sau o funcţie propoziţională (T 3.318). Eventual, putem spune că ceea ce au în comun “Russell îl admiră pe Frege” şi “Russell admires Frege” este “x y pe z” împreună cu o descriere a sferei variabilelor x, y şi z – x şi z sunt persoane iar y este o relaţie între acestea (sau altfel, împreună cu o descriere doar a variabilei y – y este o relaţie între două persoane). Vezi, de pildă, Max Black, A Companion to Wittgensten’s Tractatus, Cambridge University Press, Cambridge, 1964, p. 125.

 

5 Adică o judecată (termenul consacrat în limba engleză este proposition).

 

6 Wittgenstein₁ spune (T 4.022) că propoziţia îşi arată sensul, dar acest lucru nu trebuie interpretat ca şi când propoziţia şi-ar conţine sensul. Propoziţia îşi arată sensul, putem spune, atunci când avem atât propoziţia, cât şi (folosind terminologia din BB) regula ei de proiecţie.

 

7 Totuşi, comparând afirmaţiile de la (T 3.x) cu cele de la (T 4.x) putem observa că, deja în Tractatus, Wittgenstein este oscilant în această privinţă. Odată cu BB el va renunţa la ideea că propoziţia este o imagine în minte şi că, în mediul special al minţii, regula de proiecţie este univoc determinată şi apare întotdeauna împreună cu propoziţia, înclinând chiar să identifice propoziţia cu semnul propoziţional. Analogia cu limbajul cuburilor va funcţiona ceva mai bine pentru această perspectivă.

 

8 Această analogie, oricât de curioasă ar părea, este modelată după T 2.1515. Am ales un spărgător de nuci pentru a sugera relaţia dintre nume (respectiv mânerele spărgătorului) şi propoziţie (respectiv instrumentul ca atare, care nu poate funcţiona decât având ambele mânere). Potrivit sugestiei de la T 2.15, forma specială a instrumentului de spart nuci – care face în aşa fel încât o singură nucă să se poată potrivi în spărgător – este dată nu de un model imprimat în căuş, ci de felul în care sunt îmbinate cele două mânere.

Modalitatea de îmbinare corespunde funcţiei propoziţionale. Analogia are, bineînţeles, o serie de deficienţe. Este mai complicat de explicat prin ea, de pildă, relaţia dintre numele din propoziţie şi obiectele din cadrul situaţiei (deşi am putea spune, forţând oarecum lucrurile, că jumătăţile nucii reprezentă obiectele, fiecare dintre ele corespunzând unui mâner al spărgătorului; aceasta ar conduce la probleme suplimentare fiindcă acum am putea avea o corespondenţă între nume (mâner) şi obiect (jumătatea nucii) şi în afara propoziţiei (o potrivire între unul dintre mânere, detaşat de spărgător, şi o jumătate separată a nucii) etc.).

Cea mai importantă deficienţă este însă aceea că analogia între propoziţie şi un instrument sugerează o viziune proprie doar viziunii târzii a lui Wittgenstein asupra limbajului.

 

9 Dacă este vorba doar de o dificultate terminologică am putea, bineînţeles, să numim propoziţiile logicii şi matematicii pseudo-propoziţii (T 6.2 în conjuncţie cu 6.22). Vezi însă şi următorul argument.

 

10 Spre deosebire de propoziţiile logicii şi matematicii care sunt, potrivit lui Wittgenstein, propoziţii lipsite de sens, propoziţiile cuprinse în Tractatus sunt catalogate drept nonsensuri. În ambele cazuri însă putem considera, în continuare, că formulările respective sunt propoziţii (vezi şi nota 37).

 

11 În cazul lui Wittgenstein, spre deosebire de Frege, este foarte clar că propoziţia nu este un nume (T 3.143b).

 

12 Nu trebuie să constituie o problemă aici faptul că ar trebui să am infinit de multe cuburi. Potrivit viziunii lui Wittgenstein, probabil că ar fi cel mult infinit numărabil de multe (vezi şi Kielkopf, Charles F., Strict Finitism – An examination of Ludwig Wittgenstein’s Remarks on The Foundation of Mathematics, Mouton, , The Hague, Paris, 1970, passim.).

 

13 Wittgenstein nu vorbeşte despre imagini mentale ale obiectelor. “Imaginile obiectelor” sunt doar elemente simple ale imaginii propriu-zise. Acest lucru nu ne împiedică, bineînţeles, să cercetăm, în afara cadrului conceptual al Tractatus-ului, cum am putea distinge imaginea unui fapt sau a unei stări de lucruri de imaginea unui obiect.

 

14 Acesta este chiar motivul pentru care, potrivit lui Wittgenstein, nu putem avea imagini pentru obiecte.

 

15 Acest lucru este valabil şi pentru semnele complexe care nu sunt nume (T 3.314).