Poate că acum e un pic mai limpede ce se înţelege în Tractatus printr-o propoziţie. Mai ramâne să lămurim şi înţelesul termenului “nume”, lucru care ne va ajuta să înţelegem mai bine afirmaţiile (2a) şi (3) de la începutul acestui capitol. Iar acest lucru nu pare uşor.
În primul rând, pentru că nu putem determina ce anume îi corespunde numelui în minte, respectiv care este sensul (Sinn) asociat numelui1. Iar în al doilea, pentru că nu vedem cum am putea explica relaţia dintre nume şi obiectul care este semnificaţia (Bedeutung) numelui aflat în propoziţie.
Ca şi în cazul obiectelor, trebuie să ţinem cont de argumentele de tip transcendental care impun acceptarea numelor ca fiind elemente primitive ale limbajului, componente simple ale propoziţiei etc. Aceste caracteristici ne garantează că atunci când vorbim, ceea ce spunem poate fi înţeles (T 3.23).
Mecanismul înţelegerii este, pentru Wittgenstein, urmatorul. Dacă dorim să înţelegem o propoziţie, o vom descompune în propoziţiile elementare din care aceasta este constituită (T 5a). Pentru fiecare în parte, vom separa expresiile componente pe care le vom defini. Definiţiile vor avea forma unor propoziţii care, la rândul lor, pentru a fi înţelese, trebuie să fie analizate în acelaşi fel (T 3.25 în conjuncţie cu T 3.2 şi T 3.201, T 3.261a). Numele, înţelese ca în Tractatus, ne garantează că analiza se va opri undeva (T 3.26, T 3.261c).
În afara propoziţiilor, însă, nu putem stabili ce anume sunt numele. Cu titlu provizoriu, vom trata numele drept “simboluri simple”, rămânând ca în privinţa relaţiei dintre nume şi obiectele desemnate de acestea să ne lămurim mai târziu.
Iar acum să trecem la distincţia dintre propoziţii elementare şi propoziţii complexe. Aici trebuie mai întâi să observam că o propoziţie care nu cuprinde doar nume (adică simboluri simple) nu este elementară (T 4.22). În al doilea rând, să observăm că potrivit Tractatus-ului sunt numite (în mod special) propoziţii complexe fie propoziţiile care conectează mai multe propoziţii prin anumite relaţii logice, fie negaţiile propoziţiilor elementare2. Aceste propoziţii complexe formează o clasă specială a propoziţiilor care nu sunt elementare.
Propoziţiile elementare, pe de altă parte, sunt reciproc independente din punct de vedere logic. Nici una dintre ele nu decurge dintr-o altă propoziţie elementară şi nu intră în contradicţie cu o altă propoziţie elementară (T 4.211, T 5.134, T 6.3751c).
Atât propoziţiile complexe cât şi propoziţiile elementare au, spre deosebire de nume, elemente componente între care există anumite relaţii logice3. Prin ce anume diferă atunci relaţiile dintre elementele componente ale propoziţiilor elementare de relaţiile dintre elementele componente ale propoziţiilor complexe?
Putem găsi o indicaţie în Tractatus (T 3.24a): în cazul propoziţiilor complexe vom putea avea, între propoziţie şi anumite elemente componente ale acesteia, relaţii logice de acelaşi tip cu cele dintre acele elemente componente ale propoziţiei4. Nu putem însă identifica asemenea relaţii şi în cazul propoziţiilor elementare, indiferent pentru care elemente componente ale acestora5.
Acum am putea să încercăm să aplicăm distincţia dintre propoziţii elementare şi propoziţii complexe în cazul unor exemple. Cum este, de pildă, propoziţia “Ion nu stă pe scaun la masă”, elementară sau nu?
Dacă o înţelegem ca pe o propoziţie generală („Ori de câte ori se află aşezat în faţa mesei, Ion nu stă pe scaun”), cu siguranţă că nu. Să presupunem că este vorba de o descriere a unei anumite stări de lucruri. Avem acum o propoziţie elementară?
Probabil că nu, fiindcă propoziţia aceasta nu este o concatenare doar de nume. Nu trebuie însă să considerăm că “nume”, în sensul din Tractatus, şi “nume propriu”, în sensul obişnuit, sunt termeni sinonimi.
“Masă”, de pildă, nu este un nume pentru că este un termen care poate fi analizat printr-o definiţie (T 3.261c), nu pentru că nu este un nume propriu.
Să presupunem, de dragul exemplului, că “masă” şi “scaun” sunt termeni primitivi, care nu pot fi definiţi. Este propoziţia cu pricina, în acest caz, elementară?
Probabil că nu, pentru că am putea-o analiza, descompunând-o în alte două propoziţii: “Ion nu stă pe scaun” şi “Ion stă la masă”.
Dar ce putem spune despre prima propoziţie, “Ion nu stă pe scaun”? Observăm următorul lucru. Dacă această propoziţie este o propoziţie elementară, atunci şi propoziţia “Ion stă pe scaun” este tot o propoziţie elementară. Cele două propoziţii par însă să intre în contradicţie.
Ştim însă că propoziţiile elementare nu pot intra în contradicţie (T 4.211). Trebuie atunci fie (a) să spunem măcar despre una dintre cele două că nu este o propoziţie elementară, fie (b) să spunem că nu avem de a face decât cu o contradicţie aparentă. Varianta (b) nu pare plauzibilă6. Acceptând varianta (a) vom renunţa, probabil, la ideea că “Ion nu stă pe scaun” este o propoziţie elementară. Putem acum să ne întrebăm: ar mai exista vreun motiv pentru care, ţinând cont de toate precauţiile deja luate, să nu acordăm statutul de propoziţie elementară propoziţiei “Ion stă pe scaun”? Să substituim acestei propoziţii imaginea lui Ion stând pe un anumit scaun. Propoziţia descrie o situaţie posibilă. În fapt, s-ar putea spune, propoziţia descrie mai multe situaţii posibile, în măsura în care Ion ar putea sta în mai multe feluri pe scaun. Întâlnim aici o dificultate care să ne împiedice să tratăm propoziţia drept elementară? Nu (T 5.156d).
Propoziţia este în fapt o imagine completă a situaţiei descrise, dar aceasta dacă ţinem cont de ceea ce am acceptat deja: Ion şi scaunul sunt obiecte simple, lipsite de părţi componente (pe care să le putem trata drept obiecte, formând stări de lucruri componente ale faptului că Ion stă pe scaun).
NOTE:
1 Stenius, op. cit., p. 118, pare să nege chiar că numele, pentru Wittgenstein, ar avea vreun sens, indiferent că sunt considerate separat sau într-o propoziţie. În propoziţie numele va avea semnificaţie (T 3.3), nu şi sens.
2 Dacă negaţia unei propoziţii elementare ar fi tot o propoziţie elementară, atunci am avea (contrar atomismului logic) relaţii logice între propoziţii elementare. De asemenea, ar trebui ca o propoziţie negată să descrie o stare de lucruri atomară.
3 Pentru Wittgenstein, relaţiile dintre elementele componente ale propoziţiilor elementare trebuie să fie tot relaţii logice (cf. T 4.03b-c, T 4.032(i)).
4 Fie, de pildă, p → q forma logică a unei propoziţii complexe. Există o relaţie între unul dintre elementele componente ale propoziţiei, q, de pildă, şi întreaga propoziţie, care poate fi reprezentată prin q → (p → q).
5 Fie, de pildă, P(a, b) forma logică a unei propoziţii elementare. P(P(a, b), b) nu va exprima însă nimic (vezi T 3.333). Să observăm că acelaşi lucru este valabil şi pentru propoziţiile ne-elementare care nu sunt complexe în sensul avut în vedere în text. Fie P(x, y) forma generală (cf. T 3.315) a unei propoziţii simple. La fel, nu va avea sens să vorbim despre o relaţie exprimată prin P(P(x, y), x).
6 Dacă am alege această variantă ar trebui să spunem, probabil că doar propoziţia “Nu(Ion stă pe scaun)”, care este o propoziţie complexă, diferită de “Ion nu stă pe scaun”, intră în contradicţie cu “Ion stă pe scaun”. Să notăm cu p propoziţia “Ion stă pe scaun” şi cu q propoziţia “Ion nu stă pe scaun”. Să observăm că aici diferenţa dintre “Nu(Ion stă pe scaun)” şi “Ion nu stă pe scaun” nu are nici o legătură cu distincţia de dicto / de re, astfel încât aceeaşi situaţie corespunde ambelor propoziţii (doar că prima o descrie indirect, iar a doua direct). Acest lucru ar trebui să poată fi observat doar din examinarea simbolurilor care apar în cele două propoziţii. Ar trebui, atunci, să acceptăm ca tautologie: ~p → q. Vezi şi Anscombe, op. cit., p. 30 şi urm.
