Tractatus (6)

Se poate discuta acum despre relaţia dintre propoziţie şi situaţia descrisă de aceasta, pornind de la o altă întrebare la care trebuia să se ofere un răspuns în Tractatus: “Cum poate o propoziţie falsă să aibă sens?”¹

Pentru a ne lămuri mai bine, să luăm următorul exemplu. Avem o lume care cuprinde trei obiecte, caracterizate prin poziţiile spaţiale reciproce².

 

 

Fig. 1

 

Fie numele celor trei obiecte Aa, Be şi Ce³. Este evident că, aşa cum se prezintă lucrurile deocamdată, nu avem nici o indicaţie cu privire la referinţa numelor Aa, Be şi Ce. Vom forma propoziţii, într-un limbaj extrem de simplu, prin care descriem situaţii din această lume. De pildă, vom putea spune că Aa este-la-stânga-lui Be. Această propoziţie descrie o stare de lucruri posibilă. Nu putem deocamdată indica starea de lucruri care corespunde propoziţiei⁴. Ar putea fi vorba, ieşind în afara limbajului pe care îl folosim în exemplificare, de primul pătrat negru din stânga şi al doilea, sau de al doilea şi al treilea. O altă propoziţie elementară, aflată în aceeaşi situaţie, va fi, de pildă “Be este-mai-sus-de Aa”. Acum, dacă vom construi o propoziţie complexă: “Aa este-la-stânga-lui Be şi Be este-mai-sus-decât Aa”, această propoziţie complexă va reprezenta în mod indirect, ca funcţie de adevăr a propoziţiilor elementare componente, descrierea unui fapt. Ne va fi clar acum care obiecte din lumea avută în vedere constituie referinţa numelor Aa şi Be. Potrivit Tractatus-ului, însă, ar fi trebuit să cunoaştem deja referinţa numelor Aa şi Be de când ni s-a dat prima propoziţie elementară. Unde se află problema? Să observăm că există o distincţie între problemele legate de învăţarea numelui şi problemele ce privesc, în cadrul teoriei filosofice din Tractatus, relaţia dintre nume şi obiect. Când spunem că abia după ce ni s-a oferit şi a doua propoziţie, ca propoziţie adevărată, ştim ce anume numesc termenii “Aa” şi “Be”, spunem, de fapt, că în lipsa altor indicaţii, abia în momentul respectiv avem suficiente informaţii pentru a învăţa numele Aa şi Be. Referinţa numelor ar trebui însă să o avem de la prima propoziţie elementară, fără a şti dacă aceasta este adevărată sau nu. Cum ne este dată referinţa numelor Aa şi Be în propoziţia “Aa este-la-stânga-lui Be”? Propoziţia, după cum ştim, descrie complet o anumită stare de lucruri în relaţia dintre obiecte are aceeaşi structură logică cu relaţia dintre numele din propoziţie. Forma logică a propoziţiei este __ este-la-stânga-lui __. Într-o altă modalitate, pentru a marca faptul că “este-la-stânga-lui” nu este un nume care să facă parte din propoziţie, ci doar o modalitate de concatenare a numelor din propoziţie, am putea reprezenta forma logică a propoziţiei astfel: __ __. Aceeaşi formă o are starea de lucruri descrisă de propoziţie. Obiectele care intră în starea de lucruri respectivă nu au nici un fel de proprietăţi în afara celor date de poziţia lor spaţială reciprocă nedeterminată. Într-o reprezentare ceva mai adecvată⁵, situaţia reprezentată de propoziţia noastră este:

 

 

Fig. 2

Prin “situaţie” avem în vedere cele două pătrate negre din Fig. 2, nu ca semne-tip. Ca atare, situaţia de mai sus este unică. Referinţa numelor Aa şi Be ne este dată automat prin poziţia pe care o vor ocupa acestea în propoziţie (AaBe sau BeAa), dar nu înainte ca acestea să apară în propoziţie. Ce se întâmplă însă dacă propoziţia este falsă? Propoziţia, considerată în întregime descrie aceeaşi stare de lucruri, doar că, în cazul acesta, este vorba de o stare de lucruri posibilă. Ce ar însemna, în cazul nostru, că propoziţia este falsă? Am fi tentaţi să spunem: propoziţia ar fi falsă dacă în ea s-ar spune, de pildă că Aa este-la-stânga-lui Be, în timp ce în starea de lucruri din realitate Be s-ar afla la stânga lui Aa. Acest lucru ar putea fi constatat, însă, doar dacă ne-ar fi dată deja referinţa lui Aa şi cea a lui Be, înainte ca aceste două nume să intre în propoziţia pe care o discutăm (cf, T 5.4732), printr-o altă propoziţie: Be este-la-stânga-lui Aa⁶. Ce s-ar întâmpla însă dacă, pentru situaţia reprezentată mai sus prin alăturarea celor două pătrate negre, ni s-ar prezenta propoziţia “Be este la stânga lui Be”? Cum am putea stabili care dintre cele două pătrate negre este Be? La aceasta ar trebui să răspundem, probabil, că propoziţia de mai sus nu este, pur şi simplu, falsă, ci absurdă, astfel încât nu se mai pune problema să căutăm referinţa lui “Be”⁷. Să ne oprim deocamdată aici cu aceste probleme⁸.

 

NOTE:

 

1

T 4.024b , T 4.061. Pentru o discuţie a acestor chestiuni vezi, de pildă Stenius, op. cit., pp. 140-142.

 

2

Pătratul exterior şi liniile subţiri din interiorul lui servesc doar pentru orientarea noastră. Ca atare, lor nu le corespunde nimic (de felul unui spaţiu absolut ordonat preexistent, bine-mărginit) în lumea din exemplul nostru.

 

3

Numele sunt date în acest fel pentru a evita sugestia că folosim deja un formalism. “A”, “B” şi “C”, în ciuda diferenţelor de notaţie, ar fi amintit de constantele din logica predicatelor. “Aa”, “Be” şi “Ce” trebuie înţelese ca fiind cuvinte dintr-un limbaj natural.

 

4

Ceea ce ar putea pune în evidenţă, eventual, distincţia lui Wittgenstein dintre a numi şi a descrie. Dacă am putea indica starea de lucruri la care se referă propoziţia, am putea considera, a l­á Frege şi Russell, că propoziţia este un nume al stării respective de lucruri.

 

5

Nu însă pe deplin adecvată întrucât este imposibil să nu reprezentăm cele două obiecte ca având o anumită distanţă spaţială între ele.

 

6

Să observăm că, potrivit Tractatus-ului, decurge de aici că cele două propoziţii, ca propoziţii elementare, nu se contrazic reciproc. Este o imposibilitate fizică, şi nu logică, că două obiecte nu pot sta unul în stânga celuilalt în acelaşi timp (cf. T 2.182). Acest lucru intră în contradicţie cu T 6.3751, dar tocmai această contradicţie generează discuţia de mai târziu din RLF. Această problemă va fi tratată în capitolul III al acestei lucrări.

 

7

Vezi nota 57. Necesitatea de a oferi un răspuns de felul celui dat în text se află, între altele, tocmai în spatele afirmaţiilor de la T 6.3751.

 

8

O soluţie provizorie ar fi să spunem că, în cele din urmă, într-o propoziţie falsă unele expresii nu referă şi eventual nici propoziţia nu are sens (în sensul dat de Frege termenului “sens” (Sinn), T 5.4733a). Ceea ce nu înseamnă însă că propoziţia nu descrie în continuare o situaţie posibilă. Pentru distincţia dintre a numi (benennen) sau a semnifica/referi (bedeuten) şi a descrie (beschreiben) vezi T 3.144, T 3.203 T 3.221 T 4.023d etc. Interpretarea de aici poate fi comparată cu Stenius, op. cit., pp. 118-120, 140-142.