Tractatus (10)

Inainte de a trece la sectiunea urmatoare mai aveam totusi de adaugat ceva la a doua sectiune:

Întrucât scopul pe care şi l-a propus Wittgenstein în Tractatus este trasarea limitelor limbajului omenesc, ne putem pune acum următoarea întrebare: “În ce fel ne poate folosi reprezentarea relaţiei dintre limbaj şi realitate produsă de el pentru a distinge între propoziţiile cu sens şi cele lipsite de sens?”

Să observăm mai întâi că nu este vorba în Tractatus, aşa cum a fost în exemplele de mai sus, de un limbaj artificial, ci chiar de limbajul natural (T 5.5563(i)). Pentru a avea sens¹, orice propoziţie, indiferent cât de complicată, trebuie să poată fi analizată logic – descompusă în propoziţiile elementare din care e formată. Tot prin analiză vor fi identificate toate părţile fiecărei propoziţii elementare, precum şi relaţiile dintre aceste părţi. Va fi evident, în acest pas, dacă propoziţia elementară este sau nu o imagine a unei stări de lucruri atomare posibile. În cazul în care, în oricare pas al ei, analiza noastră eşuează, vom respinge ideea că propoziţia analizată are sens.

În aces caz, folosind terminologia din Tractatus, vom spune fie că ea este lipsită de sens (sinnlos), întrucât nu ne comunică nimic, fiind o tautologie sau o contradicţie, fie că este un nonsens (unsinnig), întrucât nu îi poate corespunde nimic în realitate².

În mod similar, pentru a determina dacă o propoziţie interogativă are sau nu sens, vom identifica conţinutul descriptiv al acesteia şi vom cerceta propoziţia descriptivă corespunzătoare³. De pildă, conţinutul descriptiv al întrebării dacă scaunul este lângă masă este exprimat de propoziţia descriptivă “Scaunul este lângă masă”. În cazul în care această propoziţie are sens, şi întrebarea va avea sens.

Wittgenstein nu are pretenţia că prezentarea relaţiei dintre limbaj şi realitate din Tractatus este propriu-zis o teorie semantică. Aceasta pentru că majoritatea propoziţiilor Tractatus-ului nu satisfac cerinţele pe care ar trebui să le satisfacă propoziţiile cu sens. În ele este vorba despre obiecte, stări de lucruri, fapte, propoziţii ş.a.m.d.

Să luăm, ca exemplu, următoarea propoziţie: “Der Name vertritt im Satz den Gegenstand.”⁴ Ce anume descrie această propoziţie? Putem socoti, de pildă, că ea exprimă o relaţie care se stabileşte între nume, propoziţie şi obiect, sau între numele aflat în propoziţie şi obiect ş.a.m.d. Dar care ar fi starea de lucruri care să corespundă propoziţiei? Cea care cuprinde numele şi obiectul, aflate în relaţia respectivă. Nu putem însă, să indicăm înspre ceva din realitate şi să spunem, de pildă: “Acesta este obiectul!”. La fel, nu găsim nicăieri în realitate numele.

“Nume” şi “obiect”, în terminologia lui Wittgenstein, sunt concepte formale⁵. La fel, majoritatea termenilor care ar putea face parte, în calitate de predicate semantice, din metalimbajul unei teorii semantice, sunt concepte formale sau pseudo-concepte⁶.

Aşa cum o înţelege Wittgenstein, expunerea din Tractatus doar ne arată (vezi T 4.121-4.122) cum stau lucrurile⁷. Aceasta nu înseamnă însă că nu suntem asiguraţi, în cazul în care într-adevăr limbajul şi realitatea se află în această relaţie de izomorfism logic, că vom putea, pentru oricare propoziţie, să determinăm dacă aceasta are sau nu sens⁸.

Dacă lăsăm deoparte concepţia metafilosofică a lui Wittgenstein (T introducere b, T 4.003), atunci am putea, în această situaţie, să trecem la cercetarea problemelor filosofice propriu-zise, dispunând de o metodă sigură de a testa dacă propoziţiile prin care exprimăm întrebările noastre filosofice au sau nu sens.

Bineînţeles, ştim astăzi că imaginea relaţiei dintre limbaj şi realitate prezentată în Tractatus nu este corectă. O serie de filosofi sunt însă angajaţi în producerea unei imagini mai bune, împărtăşind totuşi o serie de presupoziţii ale Tractatus-ului. Urmează să vedem, în continuare, cum a ajuns Wittgenstein însuşi să renunţe la aceste presupoziţii.

NOTE:

1 Este vorba aici de ceea ce filosofii numesc “înţeles cognitiv” (sau “semnificaţie cognitivă”). Cu siguranţă că şi o simplă înşiruire de nume care nu poate trece drept propoziţie poate fi folosită pentru a evoca o anumită stare (de pildă, o înşiruire precum “lumină difuză, fum, trompetă cu surdină” ne poate trimite la atmosfera unui bar de noapte). În măsura în care aceasta nu contribuie însă prin nimic la cunoaşterea noastră, nu vom spune că are înţeles cognitiv.

2 Ea se situează, în sensul lui Wittgenstein₁, dincolo de limitele limbajului (vezi T 5.6, unde “lume” este folosit ca sinonim cu “realitate”).

3 Vezi discuţia despre Satzradikal din Stenius, 1960, cap. IX.

4 T 3.22. În română: “Numele în propoziţie reprezintă obiectul.”

5 T 4.126 – 4.1274. Pentru “obiect” ca concept formal, vezi în special T 4.1272a-e.

6 Pe de altă parte, s-ar putea spune că un nume propriu al unei propoziţii determinate din limbaj nu este un pseudo-concept, întrucât îi putem determina referinţa (propoziţia scrisă sau pronunţată, ca ocurenţa, este un fapt (T 3.14b)). La aceasta se poate răspunde că fie (1) dacă numele propoziţiei funcţionează în acest fel, atunci el face parte, potrivit concepţiei lui Wittgenstein₁, din limbaj, şi nu din metalimbaj, fie (2) numele propoziţiei nu poate funcţiona în acest fel, întrucât (a) dacă numeşte totuşi ceva, atunci el va numi semnul propoziţional, şi nu propoziţia propriu-zisă; în plus, (b) un fapt poate fi doar descris, şi nu numit (T 3.144).

7 O interpretare extrem de apropiată de cea pe care o oferim aici poate fi găsită la Richard, J. Bernstein, în Wittgenstein’s Three Languages (articol apărut pentru prima dată în The Review of Metaphysics, vol. 15, no.2, issue no. 58, December, 1961, pp.278-98). În textul reprodus în Irving M. Copi & Robert W. Beard (eds.), Essays on Wittgenstein’s Tractatus, Routledge & Kegan Paul, Lodra, 1966, la pagina 236, se spune: “Though the specific formulation of the distinction between “mention and “use” is a contemporary one, the problem of distinguishing the languages or propositions spoken about, and the language used to speak about these propositions has always been one of the most central in philosophy. Wittgenstein’s ladder language has affinities with Plato’s dialectic, the language of Kant’s Critique, and Carnap’s meta-languages. The ladder language must be distiguished from all these in at least one important respect. Wittgenstein was keenly aware of the self-referential difficulties of a type-hierarchy of a series of meta-languages. It is for this reason that he stresses the differences in how the ladder language and the perspicuous language mean. The ladder language only elucidates or shows, while the perspicuous language describes or says. “What can be shown cannot be said” (T 4.1212). It is this radical distinction between showing and saying that lies at the heart of Wittgenstein’s attempt to avoid the logical and philosophical confusions engendered by type-hierarchies.”

8 Din punctul de vedere al lui Wittgenstein, faptul că ne-a fost oferită “forma logică generală a propoziţiei” ar trebui să constituie o asigurare suficient de puternică în acest sens.