Destramarea tabloului din Tractatus – simplu si complex (1)

[...]

Voi cerceta în continuare în ce fel este presupusă în Tractatus ideea că am putea distinge între elemente absolut simple şi elemente complexe ale limbajului, precum şi critica perspectivei potrivit căreia am putea trasa, în sens absolut, o astfel de distincţie, realizată în Cercetări filosofice.

1. Punctul de pornire îl va constitui observaţia că obiectele trebuie să fie simple (T 2.02). Am văzut că aceasta era una dintre puţinele trăsături caracteristice ale obiectelor în Tractatus. Ce anume conduce însă la cerinţa existenţei unor elemente simple? Presupun, în analiza construită aici, că este vorba de o cerinţă transcendentală¹.

Ceea ce este acceptat ca neîndoielnic în cadrul Tractatus-ului e teza că există o corespondenţă între limbaj şi lume, aceasta întrucât cele două au aceeaşi structură logică². Limbajul, cu alte cuvinte, este o reprezentare simbolică a lumii. Putem reface argumentul transcendental în favoarea simplităţii obiectelor acceptând o teză chiar mai slabă decât cea a izomorfismului logic al limbajului şi realităţii. E suficient să acceptăm că există o anume corespondenţă între cele două³. Urmează să identificăm condiţiile de posibilitate ale unei corespondenţe posibile, indiferent de natura acesteia.

În primul rând, este imposibil ca atât limbajul, cât şi lumea să fie simple (T 2.022, împreună cu T 2.033). Dacă ambele ar fi simple, lipsite de părţi componente, nu ar avea nici o formă (şi, implicit, nici o structură). În cazul acesta, în ce anume ar putea sta corespondenţa? În lipsa oricăror părţi componente care să poată fi luate ca repere, în vederea comparării, ce sens are să spunem despre două elemente simple – două puncte geometrice, de pildă – că îşi corespund?

În al doilea rând, e imposibil ca un singur element – fie doar limbajul, fie doar lumea – să fie simplu. Nu poate fi stabilită o corespondenţă între două elemente dintre care unul este absolut simplu (v. T 2.17, în plus faţă de T 2.022 şi T 2.033). Reiese că atât limbajul, cât şi lumea trebuie să fie complexe, să aibă părţi componente. La rândul lor, aceste părţi componente ar trebui să poată fi puse în corespondenţă, cel puţin în principiu. În acest punct argumentarea de mai sus poate fi reiterată, de astă dată având în vedere părţile componente ale limbajului şi realităţii, deopotrivă. E necesar ca şi acestea să fie complexe şi nu simple.

Repetând acest argument pentru fiecare dintre părţile componente ale limbajului şi realităţii, iar apoi pentru componentele acestora ş.a.m.d., am ajunge la cerinţa unei complexităţi infinite.

S-ar putea obiecta acum că în cazul unei complexităţi infinite nici un subiect epistemic⁴ nu ar mai putea să sesizeze existenţa vreunei relaţii între limbaj şi realitate. Să observăm însă că perspectiva epistemologică este irelevantă în acest punct⁵.

Dacă ne concentrăm pentru moment asupra limbajului, ţinând cont de cerinţa ca formulările din limbaj să aibă sens, putem totuşi observa că este imposibil ca un element al limbajului să aibă un sens determinat în cazul în care acesta ar fi datorat unor părţi componente ce pot fi descompuse, la rândul lor, în alte părţi componente (cărora le datorează sensul), la nesfârşit⁶. Nu s-ar putea vorbi, în acest caz, de un sens în întregime determinat (v. T 2.0201, T 3.23).

Ceea ce trebuie să fie presupus, în vederea existenţei sensului în întregime determinat este mai degrabă caracterul unic al unei descompuneri a unei expresii lingvistice (T 3.25) – în sensul de parte componentă a limbajului, arbitrar de complexă. Iar unicitatea descompunerii (adică a analizei, fără a considera că un anumit subiect epistemic trebuie să poată realiza această analiză) este garantată de faptul că ea poate fi încheiată (T 4.221), respectiv de existenţa unor componente simple (v. T 3.2, T 3.201, T 3.202), chiar dacă orice analiză completă s-ar încheia prin enumerarea unei infinităţi potenţiale de elemente componente simple (T 4.2211).

În cazul limbajului, prin urmare, dacă acceptăm că expresiile lingvistice au sens, atunci trebuie să presupunem că există componente lingvistice simple. Numele (în sensul din Tractatus) sunt astfel de elemente simple.

Ne-am putea gândi că este suficient să arătăm pentru limbaj că e necesar ca acesta să aibă părţi componente simple. De aici, în virtutea corespondenţei dintre limbaj şi lume, presupusă ca neîndoielnică, ar urma că trebuie să existe elemente componente simple ale realităţii – obiectele Tractatus-ului (v. T 3.203, T 3.22).

Să observăm însă două lucruri. În primul rând, nu a fost presupusă o corespondenţă perfectă între limbaj şi lume, astfel că ar fi posibil ca elementelor simple ale limbajului să le corespundă elemente complexe ale lumii (v. T 3.24b-c, NB 15.6.15), sau să nu le corespundă nimic.

În al doilea rând, întrucât s-a argumentat deja că nu putem stabili o corespondenţă (cel puţin în sensul de până acum) între două elemente dintre care cel puţin unul este absolut simplu, atunci trebuie să acceptăm că nu putem spune nimic despre ce ar trebui să le corespundă elementelor simple ale limbajului în realitate. Pare să fie destul de lămurit acum că nu vom putea argumenta în favoarea necesităţii existenţei unor elemente simple ale lumii, obiectele simple, pornind de la teza că limbajul conţine componente simple (numele).

Să revenim puţin la observaţia că o corespondenţă între elemente componente ale limbajului şi cele ale lumii se poate stabili doar în virtutea unei asemănări a formei acestora. Această formă este dată de raportarea reciprocă a părţilor componente ale celor două elemente (T 5.5423a). În cazul limbajului este vorba, în ultimă instanţă, de relaţiile care “prind împreună” numele în propoziţia elementară. Cum stau lucrurile însă în cazul lumii? În afara existenţei unor părţi componente stabile ale unui element al lumii (un fapt, o stare de lucruri), e imposibil de determinat o formă a acestui element.

În ce constă această cerinţă a “stabilităţii”? Indiferent de natura propriu-zisă a elementului N avut în vedere, să presupunem că acesta are infinit de multe părţi, P₁, P₂,…, P_n. Fiecare dintre acestea, la rândul ei, poate fi descompusă în alte părţi. P₁, de pildă, se compune din P₁₁, P₁₂, P₁₃, …, P_1n. P₁₁ se compune din P₁₁₁, P₁₁₂, P₁₁₃, …, P_11n ş. a. m. d.

O relaţie internă pentru P₁, între părţile sale P_1k şi P_1j, poate fi la fel de bine privită şi ca o relaţie exterioară a lui P_1k cu P_1j, o altă relaţie exterioară a lui P_1k putând fi cea pe care o are cu P_2m. Faptul că părţile componente ale lui P₁ intră în anumite relaţii specifice nu e suficient pentru a ne lămuri de ce P_1k şi P_1j sunt părţi ale lui P₁, dar P_1k şi P_2m nu sunt.

Chiar dacă din cine ştie ce motiv obscur (pe care suntem gata să îl acceptăm) lucrurile stau acum astfel, tot rămâne deschisă posibilitatea ca la un moment ulterior P_1k şi P_2m să fie părţile lui P₁. Dar atunci P₁ nu ar mai fi acelaşi.

Mai mult, ne putem închipui că toate părţile ce erau iniţial componente ale lui P₂, în virtutea unor relaţii pe care le au cu P_2m (sau cu alte părţi ale lui P₁), devin părţile lui P₁. În această situaţie P₁ s-a schimbat, devenind P₁‘.

În plus, P₂ a dispărut complet. Forma lui N s-a schimbat şi ea, datorită instabilităţii părţilor componente ale lui N. În “spatele” lui N, cu alte cuvinte, se află infinit nenumărabil de multe părţi care pot fi grupate arbitrar împreună⁷.

Dar acum, în ce sens spunem că lui N îi corespunde ceva (fie simplu, fie complex), în planul limbajului? Putem înţelege acum rostul cerinţei stabilităţii. În ce fel ar putea însă să fie aceasta satisfăcută? Orice element ale cărui părţi complexe pot fi descompuse la infinit va avea o formă instabilă, fiind el însuşi instabil. Va fi nedeterminat, lipsit de substanţă. Doar un element simplu poate fi stabil, iar obiectele Tractatus-ului sunt astfel de componente simple ale lumii (vezi, pentru argumentul din acest paragraf, T 2.022 împreună cu T 2.023, iar apoi T. 2.026, T 2.027 şi T 2.0271; concluzia argumentului este formulată succint la T 2.021, care explicitează propoziţia T 2.02 – punctul nostru de pornire).

Să observăm că acest argument nu depinde, în fapt, de precizarea că este vorba de elemente componente ale lumii. Este un argument mai general, care nu distinge între componentele lumii şi cele ale limbajului. Chiar dacă am dispune doar de acest argument, el ar fi suficient pentru a putea spune că fără existenţa unor elemente absolut simple ale lumii şi ale limbajului nu este posibilă o corespondenţă între cele două⁸.

NOTE:

1 Sunt în această privinţă în acord cu E. Stenius, (vezi Stenius, Erik, Wittgenstein’s Tractatus, Blackwell, Oxford, 1960, cap. XI, “Wittgenstein as a Kantian philosopher”), D. Pears (vezi Pears, David, Wittgenstein, Fontana/Collins, Londra, 1971, pp. 45-54), H.-J. Glock (vezi Glock, Hans-Johan, A Wittgenstein Dictionary, Blackwell, Oxford, 1996 p. 269 şi urm.).

2 Profesorului Ilie Pârvu îi aparţine sugestia că această teză, la rândul ei, poate fi întemeiată printr-o argumentare de tip transcendental ca enunţând o condiţie de posibilitate a comunicării lingvistice. Observaţia se bazează pe T 4.027 şi T 4.03b.

3 Un argument incomplet pentru această teză poate fi găsit în T 2.0211: în afara unei relaţii a limbajului cu realitatea, existenţa unui înţeles lingvistic ar fi o chestiune intra-lingvistică.

4

Înzestrat cu un intelect finit.

5

Vezi, pentru aceasta, T 4.2211.

6

Presupunând, bineînţeles, că sensul unei expresii complexe se compune din sensul expresiilor mai simple care intră în alcătuirea ei (vezi, pentru cazul numelor şi propoziţiilor: T 4.024c, T 4.025a, T 4.0312a).

7

Ne putem reprezenta vizual elementul N ca pe o linie continuă (într-o geometrie în care nu există însă puncte).

8

Poate fi luat în discuţie un argument al Tractatus-ului care pare să ne ajute să facem trecerea în sens invers, de la necesitatea acceptării obiectelor, ca elemente simple ale lumii, la necesitatea existenţei numelor, ca elemente simple ale limbajului: Simple fiind, obiectele sunt lipsite de proprietăţi nerelaţionale (T 2.0121c-d, T 2.0232 etc. – atât proprietăţile externe, cât şi proprietăţile interne ale obiectului (v. T 2.01231) sunt proprietăţi relaţionale (v. T 2.0122, T 2.0123) ce diferă în funcţie de structura relaţiilor respective); ca atare, obiectele nu pot fi descrise (dacă am descrie obiectul după proprietăţile sale relaţionale, de fapt am descrie starea de lucruri atomară în care apare obiectul – respectiv stările de lucruri posibile în care obiectul poate să apară, în cazul proprietăţilor interne), ci doar numite (T 3.221); cu alte cuvinte, trebuie să existe, la nivelul limbajului, nume pentru obiecte, dacă e să avem o corespondenţă între limbaj şi lume. Acest argument nu ne constrânge însă să acceptăm că numele sunt simple.