2. Se ridică însă o problemă aici. Cum poate fi realizată o corespondenţă între lume şi limbaj dacă această corespondenţă rezidă, după cum s-a arătat, în corespondenţa între nume şi obiecte? În ce sens se poate vorbi despre o corespondenţă între două elemente simple? Mai înainte am respins posibilitatea unei asemenea corespondenţe.
Lucrurile devin mai clare dacă vorbim în felul următor. Suntem interesaţi de corespondenţa dintre limbaj şi realitate în sensul de potrivire a acestora. Teza semanticii realiste este că există o potrivire1 între limbaj şi realitate. Cu siguranţă, nu poate exista nici o potrivire între două elemente simple. În schimb, dacă există o potrivire între elemente complexe, putem identifica, pentru părţile simple ale acestora, un soi de reciprocitate – o corespondenţă, în acest sens. Atâta timp cât nu avem în vedere două niveluri mai cuprinzătoare decât limbajul şi lumea între care să existe o potrivire, nu putem lua în considerare ipoteza unei corespondenţe (în sens de reciprocitate) a acestora din urmă, independent de structura lor internă. Dar în cazul obiectelor şi numelor acest lucru este posibil tocmai fiindcă avem în vedere elemente mai complexe (propoziţiile elementare şi stările de lucruri atomare) care să le cuprindă ca părţi (vezi, pentru obiecte T 2.012. şi urm., iar pentru nume T 3.3).
Să cercetăm însă mai cu atenţie, în continuare, dacă este posibil ca în virtutea potrivirii dintre două forme complexe să poată fi stabilită o corespondenţă univocă între elementele componente simple ale acestora. Pentru exemplificare, să pornim de la o imagine prezentată în secţiunea anterioară.
Fig. 1
Imaginea reprezintă o “lume” formată din trei obiecte. Proprietăţile externe ale fiecărui obiect dintre cele trei sunt date de poziţia sa spaţială relativă la celelalte două obiecte. Proprietăţile interne ale obiectului sunt date de structura poziţiilor spaţiale relative faţă de celelalte obiecte în toate configuraţiile posibile. Numind cele trei obiecte Aa, Be şi Ce, după convenţia din secţiunea precedentă, propoziţiile elementare
Be Ce
Aa, Aa, Aa Be, Aa Ce
reprezintă toate proprietăţile externe ale obiectului Aa. Parcurgându-le, putem identifica în imagine obiectul respectiv (primul pătrat negru din stânga). Nu este însă necesară o descriere completă a lumii respective pentru identificarea obiectului (primele două propoziţii sau ultimele două ar fi suficiente). “Vedem”, pe baza structurii stărilor de fapt şi a propoziţiilor elementare, care obiect corespunde numelui Aa (v. T 3.2, T 3.21; vezi de asemenea şi T 4.0311).
Trebuie să distingem însă între două probleme diferite. Ceea ce lămureşte exemplul de faţă este modalitatea efectivă în care poate fi stabilită o corespondenţă între nume şi obiecte, atunci când punem faţă în faţă propoziţii (adevărate) din limbaj şi fapte din realitate. Faptul că în unele cazuri este posibil să identificăm efectiv o corespondenţă nu ne este însă de folos atunci când ne interesează dacă este posibilă, în genere, o corespondenţă.
Ce anume garanta posibilitatea unei potriviri în cazul elementelor complexe? Forma logică a acestora. Datorită unei forme stabile puteam distinge fără echivoc între cazurile de potriviri şi cele de nepotriviri. În mod analog, un obiect, deşi simplu, poate avea o formă. Aceasta este dată de toate proprietăţile sale interne (v. şi T 4.122), respectiv de posibilitatea apariţiei sale în toate stările de lucruri, existente sau nu (T 2.0141). În cazul numelor, acelaşi rol este jucat de propoziţiile, fie adevărate, fie false în care poate apărea fiecare dintre acesta (v. T 3.263a-b, T 3.311). Numele “Aa”, de pildă, este caracterizat prin posibilitatea apariţiei sale în propoziţiile elementare:
Aa Be Aa Ce
Be, Aa, Ce, Aa, Aa Be, Be Aa, Aa Ce, Ce Aa
La fel, obiectul Aa este caracterizat prin posibilitatea apariţiei sale în situaţiile descrise de propoziţiile de mai sus.
Se poate observa că nu avem cum să considerăm şirul de propoziţii de mai sus drept o caracterizare pentru “Be”. Dacă am înlocui “Aa”, în toate apariţiile, cu “Be”, am obţine propoziţii precum “Be Be”, iar aceasta este o propoziţie în care “Be” nu are cum să apară2. Dacă am înlocui pe “Aa” cu un alt nume, “De“, şi am considera că aceasta este o caracterizare a lui “De“, nu am face decât să înlocuim un simbol grafic cu un alt simbol – “De” nu ar fi un alt nume, ci un alt simbol pentru acelaşi nume (T 3.3411).
În fine, dacă l-am înlocui pe “Aa” cu “Ce” şi în acelaşi timp pe “Ce” cu “Aa”, am obţine într-adevăr o caracterizare a lui “Ce”, dar ar fi din nou ca şi când am avea caracterizarea aceluiaşi nume, scris acum diferit.
Ceea ce ne nemulţumeşte, probabil, este că nu putem, pe baza acestui şir de propoziţii, să identificăm obiectul care corespunde numelui “Aa”3. Din nou, condiţia existenţei unei forme a elementelor simple (obiecte, nume) nu e menită să indice felul efectiv în care se realizează corespondenţa, ci doar posibilitatea unei corespondenţe4.
S-ar putea spune totuşi că dacă nu putem identifica obiectul care corespunde numelui “Aa”, aceasta ar însemna că toate cele trei obiecte au exact aceeaşi formă (logică). Fiecare dintre ele poate să apară în exact aceleaşi stări de lucruri în care să fie implicat oricare din celelalte două. Cu toate acestea, nu este ca şi când am avea un singur obiect (v. T 2.0233). Obiectele sunt distincte numeric în măsura în care au proprietăţi externe diferite5 (v. T 2.02331).
NOTE:
1În acelaşi fel vorbeam, în secţiunea precedentă, de potrivirea dintre propoziţia elementară şi starea de lucruri ce îi corespunde, folosind analogia spărgătorului de nuci.
2Chiar dacă am accepta relaţii spaţiale reflexive (de tipul “_ este la stânga sau chiar pe locul lui _”), aceasta nu ne-ar rezolva problema. Şirul respectiv nu ar fi o caracterizare completă pentru Be, din el lipsind propoziţiile care reprezintă relaţiile sale posibile cu Aa (Aa nu ar apărea niciodată, pentru că a fost înlocuit cu Be).
3E ca şi când am avea o descripţie definită de forma “obiectul care se află fie la stânga celorlalte două, fie între ele, fie la dreapta ambelor, fie mai sus de amândouă, fie mai jos decât unul şi mai sus decât celălalt, fie dedesuptul lor”. Oricare dintre cele trei obiecte satisface descripţia.
4Am putea considera, de pildă, că aceasta ne garantează că avem tot atâtea obiecte într-o situaţie câte nume în propoziţia care o reprezintă, sau, vorbind în genere, tot atâtea părţi (v. T 4.04) şi, ca şi mai înainte, că în acest fel avem garanţia unei forme determinate (stabile) a numelor şi obiectelor.
5Ideea că două obiecte ar fi distincte independent de proprietăţile lor externe nu este de susţinut. Acest lucru se observă uşor. Să presupunem că ar exista în lumea exemplului nostru şi obiectul De, având exact aceleaşi proprietăţi interne cu ale lui Aa şi, în plus aceleaşi proprietăţi externe cu ale lui Aa, reprezentate prin propoziţiile:
Be, Ce
De, De, De Be, De Ce.
De ar fi, în acest caz, pur şi simplu Aa. A vorbi despre De ca despre un obiect distinct ar fi ca şi când am vorbi despre primul pătrăţel negru din fig. 1 ca fiind două pătrăţele.
